Stelu Erhan

La începuturile Lumii, pe Pământ era un singur cioban şi o singură stână. Atunci când a coborât Dumnezeu pe pământ şi a pus piciorul drept pe Rarău, l-a întrebat pe cioban: – „Ce aş putea să îţi dau?” „Nimic, Doamne, am de toate!”

Atunci Dumnezeu i-a spus: „Să-ţi dau ceva care să-ţi ţină de urât, că eşti singur…”

„Mulţumesc Doamne, am fluierul, am buciumul…”.

 

Dacă ai auzit o dată sunetul prelung şi tânguitor al buciumului, care răscoleşte în tine amintiri de mult uitate, spiritul nemuritor al străbunilor dar şi chemarea fierbinte a naturii şi a vieţii, cântecul lui ţi se ascunde pentru totdeauna în suflet şi îţi răsună din străfundurile fiinţei în cele mai importante momente ale vieţii.

Buciumul este un instrument muzical tradiţional folosit în special de păstorii români din munţi. Cuvântul vine din limba veche şi înseamnă corn îndoit – coarnele animalelor fiind la începuturile omenirii printre primele instrumente muzicale folosite de om.

În Bucovina buciumul va răsuna în continuare graţie eforturilor unui om care s-a apucat să le făurească şi să încurajeze utilizarea lor atunci când această tradiţie era aproape gata de dispariţie.

Născut şi crescut la poalele Rarăului, în Câmpulung Moldovenesc, Stelu Erhan, la 66 de ani, parcă e cioplit din stânca munţilor care îl înconjoară. Înalt, mândru şi puternic, e în stare şi acum să se ia la trântă cu ursul, pe care l-a şi întâlnit de multe ori, când merge la pădure după lemnul de rezonanţă din care fabrică buciumele sau după materie primă pentru crucile de lemn pe care le înalţă an de an pe culmile muntoase, cinstind memoria înaintaşilor şi să vegheze asupra celor din prezent.

Ultimul mare meşter de buciume, cu renume naţional, a fost un alt câmpulungean, Mihai Lăcătuş, dar arta creării buciumelor s-ar fi pierdut dacă acesta nu ar fi scris o carte – „Şuieră iarba, cântă lemnul”, prin care să transmită şi altora învăţăturile sale.

Aşa a ajuns Aristotel Erhan, Stelu, aprig gospodar, care respectă şi acum vechile rânduieli ale strămoşilor, să făurească buciume, când mai erau doar două rămase în Câmpulung. Acum, aproape câteva sute de buciume, răspândite în toată ţara, îi poartă în trunchiul scobit pe interior, semnătura şi sudoarea.

Tainele lemnului şi credinţele străvechi

În fiecare an Stelu Erhan cutreieră pădurile din jur, căutând lemnul de rezonanţă, menit să cânte, să se audă până la Dumnezeu şi până în negurile timpului.

În pădurea de la poalele Rarăului, Stelu Erhan se îndreaptă spre un falnic conifer, lovind trunchiul cu cantul toporului, făcându-l să răsune, ca un instrument muzical, înainte de a ne împărtăşi un crâmpei din taina lemnului:

„Fibra o are deasă, deoarece are bănuţii mici pe coajă. N-are cepuri, sau sunt foarte puţine, dar partea cea mai bună e că a crescut pe stâncă. Sunetul e ca la clopotul mare de la sfânta noastră biserică, iar crengile sunt copilete, lăsate în jos”.

Acolo, în amfiteatrul naturii, pe scena acoperită cu muşchi verzi, crescuţi pe piatră, meşterul de buciume îşi aminteşte “Povestea bradului”, a poetului Tertulian Langa:

“Crescut din piatră prin hăţiş/În vâlvătaia vegetală/ Am vrut ca-n marea catedrală a Cerului să ard cruciş./ Vioara-ascunsă în trupul meu cu rezonanţe nevăzute/Şi cu adânci extaze mute/S-a înfiorat de Dumnezeu”.

Semnul Crucii, crestat în lemn şi apoi în aer, cu trei degete strânse, este o etapă nelipsită atât la recoltarea materiei prime necesare cât şi de la începerea construcţiei buciumelor.

“Semnul Crucii alungă duhurile rele, dar pentru a face astfel de activităţi este necesar să se respecte o serie de reguli stricte, din bătrâni – nu fluieri în pădure, dimineaţa te încalţi întâi la piciorul drept, oamenii nu au voie să vină certaţi la pădure sau cu gânduri ascunse unul faţă de celălalt. De asemenea, nu se aduce nici o aşchie de lemn, prelucrată, din acel loc tăiată. Pădurea se revoltă şi produce accidente”, spune Stelu, cu voce gravă, amintind că respectul faţă de natură şi de tradiţii este necesar pentru a se păstra acel echilibru pe care modernitatea îl ignoră, cu consecinţe greu de prevăzut.

Cum se făuresc buciumele

Procedeul de realizare a buciumelor este destul de complicat şi necesită multă muncă.

Mai întâi, lemnul se despică din butuc cu maiul, pana şi toporul, în bucăţi lungi de trei metri, groase, pe care se trasează forma buciumului, se cioplesc apoi în patru părţi egale cu barda, după care se continuă cioplirea muchiilor cu gealăul şi cuţitoarea. Mai încolo, se despică lemnul în jumătate cu cuţitul, iar ambele despicături se scobesc cu dalta şi cu rindele, în funcţie de dimensiuni.

Lemnul trebuie să fie perfect uscat, la despicarea cu maiul şi până i se scoate inima, altfel lemnul lucrează în continuare şi, în final, se crapă. Prin lipire cu clei sau răşină se îmbină cele două jumătăţi, se afumă la un foc potolit, iar la capătul subţire se potriveşte muştiucul (suflătorul), care trebuie să fie din lemn de esenţă tare, de cele mai multe ori tisă.

Doaga buciumului e subţire ca la vioară, pentru a fi cât mai uşor de mânuit şi să aibă o rezonanţă cât mai mare.

Urmează apoi tratarea cojii de mesteacăn care înfăşoară buciumul. Coaja se dezveleşte de pe copac în formă de spirală, în lunile de vară, când mesteacănul are frunze. Învelirea buciumului se face de la partea mai largă (bute) la partea mai subţire (muştiuc). De multe ori, partea aceasta subţire, muştiucul, este zona în care meşterul popular îşi arată măiestria prin închistarea lemnului cu tot felul de modele precum: creasta munţilor, joaca iepurilor, paşii boilor, vipera, gândul babei, fuga dracului, săgeata şi copăcelul.

Sunetul buciumului

Povestea buciumului începe din cele mai vechi timpuri.

Termenul de bucium provine de la învelişul trunchiului din lemn, pentru care se foloseşte şi viţa de vie, motiv pentru care multe localităţi din ţară se numesc Bucium.

Dar sunetul buciumului este în funcţie de trăirea sufletească a buciumaşului, adaptat situaţiei – transmite bucurie sau tristeţe, teamă sau intimidare, fiind utilizat atât la nunţi sau înmormântări, cât şi la evenimente deosebite.

Pe timpuri era folosit pentru a alarma populaţia asupra unui pericol, cât şi ca armă tactică, bătălia de la Vaslui a marelui voievod Ştefan fiind un bun exemplu.

“Sunetul de bucium nu e o melodie, e o rugăciune, o chemare, o încercare de corespondenţă între sufletul nostru şi absolut. Iorga spunea că sunetul de bucium ar fi singura corespondenţă între noi şi Ştefan cel Mare. Sunetul e răscolitor, greu de definit, nu e o melodie stereotip, fiecare buciumaş îşi cântă trăirile lui sufleteşti. Sunetul de bucium străbate timpul, se întoarce la origini”, explică Stelu Erhan, cu o voce din care răzbate un respect aparte pentru acest instrument muzical mai puţin întâlnit.

Filozoful de la poalele Rarăului, creator de buciume

Lemnul de rezonanţă este prelucrat cu migală, cu instrumente arhaice şi mult suflet.

Primul instrument muzical creat de Stelu Erhan i-a fost dat lui Florin Liţu, unul dintre cei mai buni buciumaşi din Câmpulung, care dă glas buciumului de mai bine de 20 de ani: “Nea Stelu le face, iar eu şi ceilalţi buciumaşi le dăm viaţă”.

Prin ceea ce face, Stelu Erhan este un luptător, ca toţi bărbaţii din familia sa, care au luptat pe front, în război, iar ulterior, împotriva comunismului.

„Din casa bunicului meu au plecat şase bărbaţi – trei feciori, doi gineri şi un frate. Din casa bunicului a plecat folclorul, fluierul, buciumul…”, deapănă o nouă poveste Stelu, pe care ai putea să-l asculţi ore în şir, fermecat de câte are de zis.

De altfel, numele său adevărat, Aristotel, precum cel al marelui filozof antic, întemeietorul ştiinţei politice, i-a fost dat simbolic.

„Toţi fraţii mei au nume pur româneşti, din calendarul creştin ortodox. În perioada când m-am născut, tatăl meu era arestat politic”, mărturiseşte, în timp ce o umbră i se aşterne pe faţă, atunci când îl întrebi de originea numelui său.

Din dorinţa de a cinsti înaintaşii aşa cum se cuvine, conform tradiţiei, cu cântec de bucium, Stelu a învăţat să le făurească, adunând în jurul său o mulţime de alţi gospodari pricepuţi să le dea glas, fie că sunt la biserică, la sărbători sau pe vârf de munte, lângă crucile de lemn pe care le ridică pe toate culmile din jurul Câmpulungului şi până pe Mestecăniş, pentru a veghea asupra tuturor.

Aristotel Erhan spune că în centrul buciumului este un punct prin care se poate privi în absolut. Cu buciumul se poate coresponda cu Dumnezeu, ca printr-o rugăciune.

Cert e că buciumaşii din Bucovina au devenit o legendă vie, o dovadă răsunătoare a transmiterii unor tradiţii milenare, din generaţie în generaţie.